Anomalii

Doua migdale-amare-ai spus, stapane?
Aroma sa le simt in zori de primavara,
Cu raze calde-aruncate-n lanuri de secara
Si umbre de salvari albastri de cadane.

Si doua mure-mi daruiesti in prag de noapte?
Ca doua lacuri mari de vesnicie,
Sapate-adanc in munti de sihastrie,
Sinistre aventuri rostite-n soapte.

Ah, fantomele pe care le saruti, stapane,
Sunt amintiri perene in a timpului rutina,
Ce dantuiesc pe-un corp de balerina,
Iluziile lungi si dulci sa le farame.

O muza mi-a soptit sa te seduc diseara,
Alta mi-a spus sa zbor departe-n vant,
Sa ard, sa fug, sa reneg lent un legamant,
Sa poposesc pe tocul vechi uitat in calimara.

Catusele de mi le prinzi de-ncheietura,
Suprimi si nasti tagada si dorinta,
Implori toti zeii in a ta credinta,
Sa-ti faca-n dar a inimii armura.

Mimozele nu-mi plac deloc, stapane,
Dar ai putea ca sa ma dori in dor de seara,
Sa poposesti mai des in calimara,
Cu gusturi dulci de mure si alune.

Sarutul tau, in schimb, i-al meu pe viata,
Iar inapoi sa-l ceri nu-ti este-ngaduit,
El arde-acum pe buze ca un foc mocnit,
Pe buzele cadanei ca un sloi de gheata.

Sa te seduc? Nu pot. Sa ma seduci? Nu stii.
Sa te-mpletesc cu-al meu destin stingher?
Te-ai face scrum prea repede-n eter,
Contur incert de zambet de copii!