Filosofia amorului depresiv

Numai Cioran poate iubi in gand si-n diafragma,
Caci el a inventat iubirea depresiva,
Iar asta rima mediocra e tardiva,
La poarta explicatiilor cuprinse-ntr-o sintagma.

Numai Cioran a cunoscut durerea ancestrala
A milioanelor cuprinse intr-o singura silaba,
Incununata de margaritare-ntr-o cocioaba.
De dor natang, trudit pe fruntea epocala.

Iar noi, niste perversi ciudati cuprinsi de trivial,
Am indraznit sa incercam iubirea.
Ne-am ingropat in mediocru multumirea,
Pentru c-am indraznit sa ne iubim banal.

Dar ce sfidare, ce-calcare-a regulilor sfinte!
Aproape c-am sa-ncep sa simt rusine
Si am sa port papuci de balerine,
De cate ori iubesc cu trupul si-n cuvinte.

Emil Cioran, promit solemn ca n-am sa te intrec,
Ba chiar am sa gandesc colocvial,
Sa nu-ti stirbesc cu simtul meu banal,
Colosul sentimentelor in care ma innec!

Mai du-te si mai lasa-ma sa simt, sa dor,
Si sa ma sfartec de durere,
Cand nu am dulcea-nvapaiere,
A mainilor iubitului ce ma dogor!

Caci dragostea  e numa una pe aceasta lume
Si doare cam la fel la orice poarta,
Cand zambetul ingheata in catrena moarta,
Pentru ca soarele se stinge in a vietii brume.

Dublura

Povestile se nasc si mor
Aproape-n fiecare zi.
Cu intrigi dulci care ne dor
Si-nvaluite-n fantezii.

De am fi putut sa le pastram
In ochii noptiilor cu stele,
Am sti acum sa adoram
Cuvintele din peruzele.

Ca o poveste am sa mor
Nascand in fiecare zi,
Un nou suvoi de aprig dor,
Si-un suflet plin de fantezii.

De-as fi putut sa te pastrez
In bolta mea plina de stele,
Dar n-am putut si delirez
In versuri dulci si preuzele.

Invitatie la iubire

Romanta mea cu flori de vara,
Sa te implor nu stiu mai mult,
Dar te astept la ceas de seara,
Poemul dulce sa-ti ascult.

Sa ma-mpletesti cu dulci arome
Si sa-mi pictezi in viata vise,
Ca un buchet de anemone
Pierdute-n doruri interzise.

Iar zorii cand isi crapa geana,
La orizonturi, prin perdele,
Tu sa-mi saruti suav spranceana
Cu buze dulci si acadele.

Ramai cu mine-o viata-ntreaga!
Ramai sa-mi spui cum sa traiesc,
Si-n palme inima mea draga
Si soarta mea sa-ti daruiesc!

Muribund

Am rasarit suav din palarie
Si m-am uitat la orizont,
Privind ingandurata la campie,
La literele-amare, fara font.

Au ras, sarmanele si-au plans,
Acum nu stiu ce sa mai faca
Pe-un coltisor de lume-atat de strans,
O foaie alba ce-a-nvatat sa taca.

Si vor muri subit si in zadar,
Fara sa cante sau sa mai danseze,
Ca un Craciun uitat in calendar,
Ca un copil pierdut in cantece burgheze.

Cuvinte care mor atunci cand mint
Nu stiu, decat acelea de la tine.
Iar literele stiu sa mai simta
Cand moare muza-n lacrime putine.

Draga mea...

Te rog, ma iarta, te-am folosit pe post de fericire,
Temporar atribuita unei iluzii de iubire.
Am vrut sa vad cum este atunci cand zbori,
Cu aripile intinse in cerul de cocori.

Am vrut sa vad daca ma voi putea desprinde
De ceea ce cunosc, cat privirea mi se-ntinde
In departarea asta de incertitudini si amar.
Am vrut sa treaca anii in amor sprintar.

Acum... tu poti pleca, caci eu m-am saturat.
Si-as vrea sa ma intorc la ce-am lasat
In urma, fara sa ma gandesc ca te-am ucis,
Sau c-am ingropat vreo trei milenii intr-un vis.

Verde crud

Sa vrei sa zbori, sa stii ca poti si aripi n-ai,
Caci viata ti le taie-n pripa lunilor lui mai.
Sa vrei sa ai, dar soartele sa-ti fure-odorul
Nascandu-te acolo unde plange dorul.

Nu vreau sa plec spre dreapta sau spre stanga,
As vrea sa stai aici, durerea sa nu m-ajunga.
Nu vreau sa mai alerg prin lacrimi si prin tei
Lasand in urma basmele cu printi si zmei.

Dar am sa zbor asa cum pot, fara sa am aripi,
Sa-ti ies in cale cand timpul nostru-mbatranit
Imi va permite sa te tin doar pentru mine,
Sa mor incet si sa renasc in patimi asasine.

Oda iubirii

Iubirea e o proasta, ce umbla tamp prin viata,
Facuta sa jeleasca aiurea in tramvai!
Sa calce in picioare a mosilor povata,
Gandirea ancestrala ce suna din buhai.

Iubirea-i o cretina, cu ochii tristi si tulburi,
De-atatea griji si lacrimi, in nopti de mucegai,
De-atatea lungi scenarii facute-n foc si aburi,
De dor si iertaciune si vise-n putregai.

Iubirea? Idioata! Nu s-ar opri niciunde sau limite sa stie.
Iti macina ficatii in maini de alabastru,
Te mangaie in flacari si-n dulce poezie,
Te-arunca-n pesteri ude, unde devii sihatsru.

Iubirea... ce mai cantec! Cand iti alinta firea.
Iubirea, ce aroma de cabernet in toamna!
Ai vrea s-o bei din cupa ce-ti sufla nemurirea,
S-o impletesti in cugetul pagan ce te indeamna.