In noaptea neagra si uitata-n veacuri,
Luna isi cerne valul sumbru de groteasca simfonie,
In stiluri crude-clare minte-n leacuri
Si-n crancena si prematur-alegorie.
Sub streasina de ganduri ude, infoiate,
Asterne ipocrit, cu mila prematura
O salba lucie de ganduri despuiate
De straiul limpede, mustind a ura,
Un vis rotund dar mort inca din fasa,
Ce suduie prelung si-si arde-a sale moaste,
Cu duhuri mici, neizbavite de a vietii taina,
Cu scoarte gri si dezinvolta haina.
Cat de usor e a rosti pacate,
Ce nu tu le-ai urzit incet in soapte!
Si-ti sunt zvarlite-n traista-n sila,
Cu chipul slobod de cuvant si mila.
Iar ranita ce-alegi s-o duci o-ntreaga viata,
Ti-e tropot dulce si-ndelung suspin,
Cu ranile deschise-n arc de piata
Si cugetul ce-si unduie-al sau chin.
Si-ai sa ma cauti in albastre departari,
Cand moarta eu voi fi de mult ce-am obosit.
Si-ai sa ma chemi, sa ma invoci din munti si mari,
Din ploi si secete si arzator desert ranit.
O stanca eu voi fi, pe care vei calca nestiutor,
Un spirit ranced, muced si lipsit de dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu