Numai Cioran poate iubi in gand si-n diafragma,
Caci el a inventat iubirea depresiva,
Iar asta rima mediocra e tardiva,
La poarta explicatiilor cuprinse-ntr-o sintagma.
Numai Cioran a cunoscut durerea ancestrala
A milioanelor cuprinse intr-o singura silaba,
Incununata de margaritare-ntr-o cocioaba.
De dor natang, trudit pe fruntea epocala.
Iar noi, niste perversi ciudati cuprinsi de trivial,
Am indraznit sa incercam iubirea.
Ne-am ingropat in mediocru multumirea,
Pentru c-am indraznit sa ne iubim banal.
Dar ce sfidare, ce-calcare-a regulilor sfinte!
Aproape c-am sa-ncep sa simt rusine
Si am sa port papuci de balerine,
De cate ori iubesc cu trupul si-n cuvinte.
Emil Cioran, promit solemn ca n-am sa te intrec,
Ba chiar am sa gandesc colocvial,
Sa nu-ti stirbesc cu simtul meu banal,
Colosul sentimentelor in care ma innec!
Mai du-te si mai lasa-ma sa simt, sa dor,
Si sa ma sfartec de durere,
Cand nu am dulcea-nvapaiere,
A mainilor iubitului ce ma dogor!
Caci dragostea e numa una pe aceasta lume
Si doare cam la fel la orice poarta,
Cand zambetul ingheata in catrena moarta,
Pentru ca soarele se stinge in a vietii brume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu