Canon de toamna

As vrea pe cer sa-ti scriu,
Cu raze dulci de soare,
Cat mi-este de pustiu,
Nici nu cred ca ma doare.

In casa-i gol si rece,
Gradina s-a uscat.
Doar moartea ma petrece,
Pe drumul ce-am aflat.

Fara sperant-astept
Un semn, sau o minune.
Iar lacrimele-n piept,
Incep sa se adune

Cuvinte mor incet
Pe maini si-n calimara.
Mi-a mai ramas s-astept
Iubirea de-asta vara.

Si nu mai vine-odata,
Sa-mi mangaie faptura.
Mi-e viata innodata,
Cu inime de-a dura.

Ma dor genunchii tare,
De-atata rugaciune.
Te rog, acum, Tu, Doamne,
Fa, Doamne, o minune!

Ploi si vise

Din hauri cresc, apoi cobor,

Fara sa stiu nimic de tine

Nici aerul din cer nu-mi vine

Sa-l mai respir, atunci cand zbor.

Dar oare zbor? Mai am vreun rost?

De-atata greu in jugul vietii,

Ma strang si ma ucid peretii

Iubirii dulci ce-odat-a fost.

Mi-ai spus ca nu te-ntorci la mine,

C-ai judecat si ai decis

Sa lasi departe, in trecut un vis:

Iubirea mea nascuta in suspine.

Acum e cald si nu mai ninge,

Doar gadurile mele-s ger si apa,

Iar lacrimele ce ma-ngroapa,

Mi-ngheata inima ce-ncet se stinge.

Si mainile-mi devin pamant si apa

Si radacini imi cresc amar din vene,

Trosnind in secole perene

De asteptari cazute de sub pleoapa.

Te-astept sa vii, desi ai spus ca niciodata

N-ai sa mai calci pe-aleea mea,

Cu flori si praf de stele-n catifea,

Te-astept sa vii, iubire de-altadata.